Mulți părinți moderni au crescut în case în care țipatul era o formă de control sau terorizare
În lumea de astăzi, a fi părinte a devenit o adevărată provocare. Părinții primesc sfaturi nesolicitate, sunt avertizați cu privire la anumite lucruri, li se vorbesc despre scenarii „ideale” în care fiecare cuvânt adresat unui copil ar trebui să fie măsurat, calm și blând. Dar ce se întâmplă dacă ridici vocea. Un ton ridicat te face automat un tată sau o mamă „rea”? Psihologul clinician Emily Edlynn a încercat să răspundă la această întrebare pentru Psychology Today.
În publicații cunoscute, nu este neobișnuit să vezi titluri precum „Cum să nu mai țipi la copii” sau „De ce țipatul dăunează creierului unui copil”. Aceste articole se bazează pe afirmații bine cunoscute cu privire la efectele nocive ale vocilor ridicate asupra psihicului copiilor. Neuroștiința confirmă faptul că umilirea sistematică, abuzul verbal sau intimidarea sunt practici distructive.
Cu toate acestea, cum rămâne cu acele momente în care un tată sau o mamă chiar nu mai poate suporta – oboseală, stres, copleșire. Uneori țipetele devin o eliberare emoțională, un semnal că și ei trec prin momente dificile. Este acesta un rău cert? Nu chiar.
Ce este „țipătul”
Este foarte important să distingem țipetele emoționale de țipetele abuzive sau agresive. Uneori, un „țipăt” este doar o repetare puternică a unei cereri pe care copilul o ignoră pentru a opta oară. Iar uneori este un răspuns la un pericol (cum ar fi atunci când un copil fuge în drum). Nu este un abuz de putere, ci un mecanism spontan, de apărare.
Cheia este conținutul și intenția. Dacă în strigăte nu există jigniri, umilințe sau amenințări, nu este același lucru cu abuzul emoțional. Psihologia face o distincție clară între abuzul verbal și un ton ridicat legat de situație sau oboseală.
De ce țipăm
Majoritatea părinților nu aleg țipătul ca strategie – este o reacție care vine ca răspuns la oboseală, stres, suprasolicitare. Într-o lume în care părinții au atât de multe responsabilități și puțin sprijin, uneori există o lipsă de resurse interne.
Părinții nu sunt sfinți, ei sunt vii. Și dacă o mamă obosită a ridicat vocea într-o marți seară, acesta nu este un motiv de vinovăție eternă.
Când țipatul chiar doare: limite clare
Cu toate acestea, există limite care nu ar trebui depășite. Iată liniile directoare clare de care trebuie să țineți cont:
- Conținutul este mai semnificativ decât volumul. Nu jigniți, nu umiliți, nu speriați.
- Frecvența. Dacă strigătul devine o formă obișnuită de comunicare în casă – acesta este un semnal pentru schimbare.
- Reacția copilului. Dacă îi este frică de tine, este periculos. Frica constantă activează mecanismul „fugă sau luptă” din creierul copilului și este dăunătoare pentru dezvoltarea emoțională a acestuia.
- Un climat emoțional negativ constant în familie este unul dintre factorii care cresc riscul de tulburări anxioase la copii.
Dacă țipați uneori
Din fericire, rarele episoade de țipete nu echivalează cu abuzul emoțional. În majoritatea familiilor în care există dragoste, grijă și sprijin, astfel de momente nu lasă traume profunde. Ele pot deveni chiar experiențe de învățare.
Dacă după o izbucnire emoțională vorbiți cu copilul dumneavoastră, îi explicați sentimentele, vă cereți scuze – construiți o relație puternică, vibrantă, în care copilul vede un exemplu de empatie, responsabilitate și sinceritate.
Țipătul ca parte a emoției autentice
Dorința de a fi mereu „perfect” este o iluzie periculoasă. Copiii trebuie să vadă emoțiile reale ale părinților lor, nu masca lor constantă de calm. Ei trebuie să învețe că toate emoțiile sunt acceptabile, dar este important să își asume responsabilitatea pentru ele.
Țipatul nu este un scop. Dar uneori semnalează că ceva nu merge bine. Și dacă suntem capabili să recunoaștem acest lucru, suntem pe drumul cel bun către o paternitate mai bună.
Cum să vă ajutați să țipați mai puțin
- Reduceți-vă volumul de muncă. Cereți ajutor dacă sunteți epuizat.
- Stabiliți așteptări realiste. Nu trebuie să fiți calm 24/7.
- Respirați. Tehnica „oprește-te – respiră – vorbește” chiar funcționează.
- Vorbiți cu copilul dumneavoastră după un conflict. Scuzele, explicațiile și îmbrățișările vindecă mai mult decât abstinența perfectă.
Copilăria părinților noștri: evitați repetarea traumei
Mulți părinți moderni au crescut în case în care strigătul era o formă de control sau de teroare. Așa că orice ridicare a vocii îi poate readuce ei înșiși la experiențe traumatice. Dacă acesta este cazul dumneavoastră – meritați un sprijin special.
În astfel de situații, lucrul cu un consilier sau sprijinul de grup poate ajuta la ruperea lanțului dintre experiențele trecute și paternitatea actuală.
Nu trăim într-o lume în care nu există tensiune. Dar putem trăi în familii în care țipetele sunt urmate de un dialog cald, în care părinții își recunosc emoțiile, iar relațiile se consolidează în loc să se destrame. Și dacă uneori trebuie să țipați – amintiți-vă: dragostea, grija și sinceritatea înseamnă mult mai mult decât un moment de furie. Nu există părinți perfecți.
